https://www.facebook.com/pages/Catrinar-Hrihor-Laura/160277694110693

Dreptul la viata vs "dreptul la moarte"

Dreptul la viata
vs
"dreptul la moarte"

Legalizarea eutanasiei reprezinta un subiect controversat si indelung dezbatut in ultimele decenii. Despre sinuciderea asistata se discuta in biserici, in cursuri de filozofie, in baruri, pe strazi, in casele oamenilor, in spitale si azile, in comunitatile medicale, precum si in diferite foruri legislative. Eutanasia implica atat probleme de natura etica si religioasa, cat si probleme care vizeaza indatoririle profesiei de medic si respectarea drepturilor omulului.

Pentru inceput, consider ca este necesar un "dictionar" al eutanasiei si al formelor in care ea se manifesta. Prin eutanasie, care in greceste �nseamna „moarte frumoasa" sau "usoara", se intelege uciderea intentionata, prin act sau omisiune, a unei fiinte umane ce sufera de o boala incurabila. Eutanasia poate fi voluntara, atunci cand persoana bolnava a cerut sa fie ucisa, non-voluntara, cand aceasta nu a cerut sau nu si-a dat consimtamantul de a fi ucisa sau involuntara, cand s-a opus in mod explicit. Cand cineva ofera informatia, calauzirea si mijloacele necesare unei persoane care doreste sa se sinucida, cu intentia de a fi folosite in scopul respectiv, vorbim de sinucidere asistata. Cand un medic este cel care ofera acest "ajutor" este vorba de sinucidere asistata de medic. Eutanasia poate fi realizata prin actiune, eutanasie activa (cauzarea intentionata a mortii unei persoane prin savarsirea unei actiuni ca administrarea unei injectii letale) sau prin omisiune, eutanasie pasiva (cauzarea intentionata a mortii unei persoane prin incetarea tratamentului sau prin nefurnizarea de hrana si apa).

Nu se poate vorbi de eutanasie decat daca moartea esta cauzata in mod intentionat. Asadar, anumite practici medicale, etichetate drept eutanasie pasiva, nu reprezinta o forma de eutanasie de vreme ce lipseste intentia de a lua viata persoanei respective. Printre acestea se numara: neinceperea unui tratament care nu ar aduce beneficii pacientului, retragerea unui tratament care s-a dovedit ineficient, greu de suportat sau pe care pacientul nu-l doreste si administrarea de doze mari de paliative, atunci cand acestea s-au dovedit a fi necesare, dar care pot pune in pericol viata pacientului. Toate aceste exemple reprezinta practici medicale corecte, sprijinite de lege.

Dezbaterea moralitatii si legalitatii eutanasiei voluntare este, in cea mai mare parte, un fenomen care s-a manifestat mai ales in a doua jumatate a secolului al XX-lea. In Antichitate, grecii si romanii practicau eutanasia, caci nu considerau ca viata trebuie conservata cu orice pret, tolerand, prin urmare, sinuciderea in cazurile in care nu se putea aduce nici o alinare a suferintei pacientului. In secolul al XVI-lea, Thomas More descria o comunitate utopica in care era facilitata moartea celor ale caror vieti deveneau de nesuportat in urma suferintei indelungate. Insa, abia in ultima suta de ani s-au depus eforturi concertate pentru obtinerea legalitatii eutanasiei voluntare. Pana de curand, aceste eforturi nu au avut succes, desi sinuciderea asistata a fost tolerata legal in Elvetia timp de multi ani.

In anii ’70 si ’80, o serie de cazuri din Olanda au dus la incheierea unui acord intre autoritatile legale si cele medicale, care sa asigure faptul ca nici un medic nu va fi judecat pentru asistarea la sinuciderea unui pacient, atata vreme cand se urmaresc anumiti termeni impusi de lege. Pe scurt, acesti termeni au fost stabiliti astfel incat sa permita medicilor sa practice eutanasia voluntara in cazurile in care: un pacient competent a luat decizia, voluntara si informata, de a muri; suferinta pacientului este insuportabila; nu exista nici o modalitate de a face durerea suportabila pentru pacient; diagnosticul si prognoza medicului sunt confirmate dupa consultarea unui al doilea medic.

In anii ’90 a fost obtinuta pentru prima oara legalitatea eutanasiei voluntare in teritoriul nordic al Australiei. In 1997 insa, in urma contestatiilor facute de opozantii eutanasiei, Parlamentul Australiei a decretat-o ilegala.

In statul Oregon din SUA, sinuciderea asistata de medic a devenit legala in 1997. In acelasi an, Curtea Suprema a Statelor Unite a decretat ca sinuciderea asistata nu constituie un drept constitutional. In noiembrie 2000, Olanda a inaintat procedurile de legalizare a eutanasiei voluntare, devenita lege in anul 2001.

Printre organizatiile care sustin legalizarea eutanasiei se numara: Societatea Hemlock, Societeatea Eutanasiei Voluntare din Auckland, Societatea Eutanasiei Voluntare din Londra, Societatea Eutanasiei Voluntare din Scotia etc.

Problema eutanasiei ridica, in primul rand, intrebari de natura religioasa si etica. Atitudinea oamenilor fata de eutanasie este, de obicei, determinata de viziunea pe care o au despre viata si moarte. De asemenea, sunt in joc si considerente sociale si politice. Relatiile noastre sociale sunt determinate in mare masura de faptul ca nu ne este permis sa ucidem in mod intentionat o alta persoana, la fel cum societatea ne protejeaza spre a nu fi ucisi. Apar atunci mai multe intrebari: ce se va intampla daca renuntam la aceasta protectie? De ce ar fi "uciderea acceptabila" restrictionata la eutanasie? De ce nu am permite ca si suicidul sa devina valid din punct de vedere moral? In al treilea rand, este pusa sub semnul intrebarii natura profesiei de medic. Medicii ar trebui sa fie cei care trateaza bolile oamenilor, care le alina suferinta. "Administrarea" mortii reprezinta exact contrariul si schimba in totalitate relatia medicului cu pacientul.

In ceea ce priveste biserica, ea nu admite eutanasia, considerand ca are un caracter anticrestin, care contravine poruncii dumnezeiesti „Sa nu ucizi". Crestinii, majoritatea oponenti ai eutanasiei, isi bazeaza argumentele pe conceptia religioasa ca viata este un dar de la Dumnezeu, si, prin urmare, numai Dumnezeu o poate lua. Unele biserici accentueaza faptul ca este important ca nimeni sa nu intervina in procesul natural al mortii. In viziunea crestina nici un om nu are autoritatea sa ia viata altei persoane, chiar daca aceasta doreste sa moara. A propune eutanasia cuiva inseamna a considera ca viata acelei persoane nu merita traita, aceasta opinie fiind incompatibila cu recunoasterea valorii si a demnitatii persoanei care ar urma sa fie ucisa. Asadar, argumentele bazate pe calitatea vietii sunt complet irelevante.

Pentru crestini, vietile tuturor oamenilor au aceeasi valoare. Ei nu considera ca demnitatea si valoarea umana se masoara in functie de mobilitate, inteligenta sau alte capacitati si realizari. Considerarea fiintelor umane ca fiind egale ca valoare pentru simplul motiv ca sunt finte umane are implicatii clare asupra felului in care este vazuta eutanasia. Astfel, pacientii aflati intr-o stare vegetativa indelungata sunt vazuti in continuare ca fiinte umane, a caror valoare intrinseca ramane aceeasi. Ar fi o gresala sa le tratam vietile ca fiind inutile si sa concluzionam ca "le-ar fi mai bine daca ar fi morti". Batrani sau bolnavii care sunt la sfarsitul "vietii pamantesti", precum si cei care au handicapuri psihice sau fizice valoreaza la fel de mult ca orice alta persoana, caci toti am fost creati dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu.

Exista, totusi, si exceptii de la viziunea crestina conform careia eutanasia este un pacat. Crestinismul ne cere sa respectam fiecare fiinta umana si, prin urmare, sa ii respectam si dorintele privind sfarsitul vietii. Astfel, ar trebui sa acceptam deciziile rationale de a refuza tratamentele grele si fara nici un rezultat, chiar daca acestea i ar mai putea prelungi viata cu cateva saptamani.

Invataturile budiste nu fac nici o referire directa la sinuciderea asistata, insa, in marea lor majoritate, budistii se impotrivesc eutanasiei voluntare; pozitia lor fata de eutanasia involuntara este mai putin clara. Pentru ei, terminarea intentionata a unei vieti este impotriva invataturilor lui Buddha si, deci, eutanasia ar trebui interzisa. Religia budista vede moartea ca o tranzitie, persoana decedata urmand sa primeasca o noua viata, a carei calitate este rezultatul karmei sale. Aceasta credinta ridica doua probleme. Pe de o parte, nimeni nu stie cum va fi viata ulterioara. Daca ea va fi chiar mai grea decat cea pe care pacientul o indura in prezent, atunci eutanasia este vazuta ca optiunea gresita, intrucat scurteaza situatia prezenta a lucrurilor in favoarea uneia mai rele. In al doilea rand, scurtarea vietii intervine in cursul normal al karmei si altereaza echilibrul acesteia.

Exista mai multe puncte de vedere ale hinduismului privind eutanasia, insa majoritatea hindusilor cred ca un medic ar trebui sa refuze cererea unui pacient de a fi eutanasiat, caci aceasta ar face ca trupul si sufletul sa se separe in mod nenatural, rezultatul fiind afectarea karmei atat pentru pacient, cat si pentru medic. Alti hindusi considera ca sinuciderea asistata nu poate fi permisa deoarece incalca invatatura ahimsa (a nu face rau). Cu toate acestea, unii hindusii vad in ajutarea unei persoane sa termine o viata plina de suferinta o fapta buna si indeplinirea unei obligatii morale.

Hinduismul este mai putin interesat decat filozofii occidentali de conceptele de "bine" si "rau", ci se concentreaza mai mult pe consecintele faptelor din timpul vietii. Uciderea (eutanasia, crima, sinuciderea) intervine in cursul firesc al sufletului catre eliberare si afecteaza in mod negativ karma ucigasului, deoarece reprezinta o incalcare a principiului non-violentei. Cand sufletul se va reincarna in alt trup fizic, va suferi ca si in viata anterioara, deoarece va avea acceasi karma. Acelasi argument sugereaza ca mentinerea vietii unei persoane in mod artificial, cu ajutorul aparatelor, este un pacat, insa nu si in cazul in care aceasta reprezinta doar o incercare temporara de vindecare.

Religia musulmana se opune eutanasiei deoarece considera ca viata este sfanta, fiind data de Allah. Numai Allah poate hotari cat traieste fiecare om, deci nimeni nu poate interveni in aceasta decizie. Eutanasia si sinuciderea nu sunt incluse printre motivele pentru care uciderea este permisa in Islam.

In traditia iudaica, prezervarea vietii reprezinta o valoare morala suprema si orice act menit sa scurteze viata este interzis. Viata are o valoare inestimabila indiferent de durata si calitatea sa. Sa scutesti pe altcineva sau pe tine insuti de suferinta nu este un motiv ca sa ucizi. Iudaismul interzice eutanasia activa, pe care o considera crima si nu accepta nici o exceptie de la aceasta regula, chiar daca persoana in cauza vrea sa moara. Scurtarea vietii este un pacat chiar daca moartea unei persoane este oricum foarte aproape, deoarece fiecare moment al vietii are aceeasi valoare cu multi ani de viata.

In ceea ce priveste eutanasia pasiva, legea iudaica spune ca medicii au obligatia de a face tot ce este posibil pentru a salva viata unui pacient, chiar daca acesta nu o doreste. Exista totusi o limita in datoria de a mentine o persoana in viata. Daca viata pacientului este pe sfarsit si are dureri insuportabile medicul nu trebuie sa ii pricinuiasca si mai multa suferinta prelungindu-i agonia. Daca exista un impediment in procesul natural al mortii (aparatura medicala, de exemplu) si acesta este singurul motiv pentru care pacientul se mai afla in viata, legea permite ca acel lucru sa fie indepartat.

Majoritatea sustinatorilor eutanasiei nu detin aceste convingeri religioase, sau, cel putin, nu doresc ca acestea sa ii impiedice sa ia hotarari in ceea ce priveste viata si, implicit, moartea.

Exista numeroase motive pentru care eutanasia nu ar trebui sa fie acceptata legal. Argumentul etic central al sustinatorilor eutanasiei voluntare este acela ca respectul pentru orice persoana ar trebui sa impuna, in mod automat, respectul pentru alegerile pe care aceasta le face. Acest argument se afla in legatura directa cu conceptul de autonomie si autocontrol. Oamenii iau, in general, deciziile importante privitoare la viata lor in concordanta cu modul in care vor sa-si desfasoare viata. Exercitandu-si autonomia, ei isi asuma responsabilitatea pentru propria viata si, implicit pentru modul in care vor sa moara. Majoritatea motivelor de ingrijorare a oamenilor in fata mortii tin mai putin de teama de suferinta, cat de dorinta de a muri fara sa-si piarda demnitatea si controlul asupra propriei vieti. Sunt de acord ca, traind intr-o societate libera oamenii au dreptul de a lua propriile decizii, insa, tocmai pentru ca traim intr-o societate, trebuie sa ne incadram regulilor pe care aceasta le impune, in masura in care nu incalca drepturile cetatenilor. Iar "a muri" nu este (si nici nu ar trebui sa fie) un drept. Nici o persoana nu decide sa se sinucida in izolare. Numerosi oameni din jurul sau vor fi afectati, intr-o masura mai mica sau mai mare, de aceasta decizie: familia si prietenii care raman in urma, precum si staff-ul medical implicat. In concluzie, indiferent de statusul autonomiei, aceasta nu ar trebui sa fie absoluta si nu ar trebui sa faca abstractie de ilegalitatea luarii unei vieti. In plus, respectul fata de autonomia unei persoane ar trebui sa urmeze standarde mai inalte decat simpla dorinta a individului. Apelarea la autonomie, ca inalt principiu etic, pentru a justifica un act ce aboleste viata este profund contradictoriu. Daca dreptul la sinuciderea asistata devine legal bazandu-se pe autonomia persoanei, atunci nu mai exista nici un motiv logic pentru care aceasta practica sa fie restrictionata doar la cazurile in care bolnavii se afla in faza terminala a bolii. De ce nu ar fi acceptata cererea de eutanasie si din partea unui bolnav cronic ce nu este pe moarte sau a unuia care sufera de o boala psihica, si nu fizica? Cu toate acestea, legea prevede ca pacientii au dreptul de a refuza orice tratament medical. Un medic ce trateaza un pacient care nu doreste acest lucru poate fi acuzat de abuz.

Un alt argument il reprezinta faptul ca rareori cererile de eutanasie voluntara sunt libere si voluntare. Un pacient care sufera de o boala aflata in faza terminala este extrem de vulnerabil. Acesta poate suferi de teama de viitor si de efectele pe care boala sa le are asupra celor din jurul sau. Astfel, el nu poate fi in totalitate obiectiv fata de starea in care se afla. In general, acesti bolnavi sufera de depresie sau de un sentiment de inutilitate, ceea ce le afecteaza discernamantul. Capacitatea lor de decizie poate fi de asemenea influentata de dementa sau de simptome tulburatoare, care, cu tratamentul adecvat, pot fi inlaturate. Aceste persoane, dar mai ales batranii simt ca sunt o povara pentru rudele lor si pentru societate din cauza costurilor pe care le implica ingrijirea lor. Acesta poate fi unul din motivele pentru care se simt obligati sa ceara eutanasia in mod "voluntar". Cererea de sinucidere asistata este mai mult un strigat de ajutor. Oamenii aflati in aceasta situatie au nevoie sa auda ca sunt apreciati si iubiti si ca bunastarea lor vine pe primul plan, chiar daca necesita investitii mari de timp si bani. Ei pot fi ajutati prin consiliere, asistenta si oferirea unor alternative pozitive la problemele cu care se confrunta. Tentativele de suicid sunt, in general trecatoare. Studiile efectuate arata ca din cei care incearca sa-si ia viata si sunt impiedicati, mai putin de 4% repeta aceasta tentativa in urmatorii 5 ani; mai putin de 11% se vor sinucide in urmatorii 35 de ani.

In multe cazuri, oamenii care sufera de boli grave sau infirmitati nu sunt bine informati in legatura cu starea lor de sanatate si perspectivele pe care le au. Asadar, nu ne putem astepta ca acestia sa ia decizia de a apela la sinuciderea asistata in mod rational. De multe ori, pacientilor le pot fi oferite informatii neclare sau care ii induc in eroare despre sansele pe care le au sau cat timp mai au de trait, deoarece cadrele medicale nu pot stii cu siguranta aceste lucruri sau se pot insela. Acestia pot oferi informatii absolut sigure in aceste directii abia in momentul cand moartea unui pacient este atat de apropiata incat eutanasia nu ar face mare diferenta.

Sustinatorii legalizarii sinuciderii asistate sustin ca bolnavii cronici sau invalizi sunt capabili sa ia decizia de a se sinucide, dar nu toti sunt capabili din punct de vedere fizic sa puna in practica aceasta decizie. In realitate, asemenea cazuri sunt rare. Marea majoritate a persoanelor aflate in aceasta situatie sunt perfect capabile sa-si ia viata prin aceleasi metode folosite de oricare alt individ. Multi dintre cei a caror conditie fizica ii impiedica sa se sinucida fara ajutorul altcuiva, sunt de asemenea incapabili sa hotarasca singuri ca vor sa moara (de exemplu cei aflati in coma). Unii pacienti lasa testamente sau alte documente in care isi exprima dorinta de a fi eutanasiati, stipuland si conditiile in care ar trebui aplicata aceasta masura.

Legalizarea eutanasiei voluntare ar duce, inevitabil, la eutanasia involutara. Daca devine legal ca bolnavii cronici in deplinatatea facultatilor mentale sa apeleze la sinuciderea asistata, de ce nu le-ar fi acordat acelasi drept si celor care nu sunt capabili sa ia singuri aceasta hotarare (bolnavii mental, persoanele cu hadicap psihic sau persoanele senile)? Este de la sine inteles ca altcineva ar hotari pentru cei aflati in aceasta situatie, dar oare deciziile ar fi luate in beneficiul pacientilor? Cum ar putea fi identificate si mai ales evitate abuzurile? O mostenire consistenta, eliberarea de "povara" pe care o reprezinta bolnavul, reducerea costurilor spitalelor etc pot fi tot atatea motive pentru care eutanasia ar putea deveni o optiune.

In Olanda, jumatate din cazurile de eutanasie sunt acum nonvoluntare si printre problemele pentru care sinuciderea asistata este legala au fost incluse: bolile mentale, dizabilitatile permanente si chiar batranetea.

In plus, ar fi destul de dificil sa se faca diferenta intre uciderea unor persoane bolnave sau cu dizabilitati si sinuciderea asistata. Diferenta intre crima si sinucidere asistata depinde de intentie si alti factori care sunt greu de demonstrat cu certitudine. Luand in considerare si faptul ca sinuciderea asistata s-ar aplica numai in cazurile mai sus amintite, s-ar putea concluziona ca oamenii care sufera de boli cronice sau invaliditati severe nu ar beneficia de protectia vietii in egala masura cu ceilalti cetateni, ceea ce reprezinta o incalcare a drepturilor fundamentale ale omului. Declaratia Universala a Drepturilor Omului stipuleaza ca "fiecare om are dreptul la viata, libertate si securitate personala."

Datorita progreselor din domeniul medicinei, eutanasia voluntara nu este necesara in cazul pacientilor care sufera de dureri atroce, deoarece pot beneficia de calmante si asistenta medicala corespunzatoare, ce le poate alina suferinta. Legalizarea eutanasiei ar submina cercetarile intreprinse in medicina.

Un aspect important al dezbaterii problemei eutanasiei il reprezinta participarea medicului in acest act. Medicina este o profesie care se conduce dupa anumite reguli interne. Orice actiune care violeaza aceste valori interne vine in contra integritatii profesionale a medicilor. Codurile etice ale medicinei traditionale nu au aprobat niciodata eutanasia, chiar daca aceasta face recurs la compasiune. Codul International al Eticii Profesionale, in varianta originala adoptata de Asociatia Mondiala a Medicilor in 1949 ca raspuns la Holocaustul nazist, declara ca "un medic trebuie sa tina intotdeauna prezenta obligatia de a prezerva viata umana de la nastere si pana la moarte". In Declaratia de la Marbella din 1992, Asociatia Mondiala a Medicilor a confirmat ca sinuciderea asistata nu este etica si trebuie condamnata de profesia de medic. Sectiunea C, art. 23 al Codului Deontologic afirma: "Medicul trebuie sa �ncerce reducerea suferin�ei bolnavului incurabil, asigur�nd demnitatea muribundului, dar �n nici un caz nu are dreptul sa-i provoace moartea �n mod deliberat, act ce constituie o crima, chiar daca a fost cerut insistent de un bolnav perfect constient."

Un ultim argument ar fi ca, desi practica eutanasiei ar putea parea justificabila in anumite cazuri, legalizarea ei ar avea efecte negative asupra societatii. Astfel, relatia medic-pacient ar fi denaturata, iar increderea in cadrele medicale subminata. In cazul batranilor si al persoanelor fara asigurare medicala, "dreptul de a muri" s-ar putea transforma cu usurinta in "datoria de a muri". In plus, legea are un puternic rol educativ pentru constiinta publica. Cand o practica devine legala, acceptate si larg raspandita in societate, cetatenii inceteaza sa i se mai impotriveasca.

Atat sustinatorii legalizarii eutanasiei, cat si cei care se opun acesteia, sunt de acord ca nu exista nici o relatie intre programul nazist de "eutanasie" si dezbaterea actuala a acestei probleme, deoarece nazistii au folosit termenul de eutanasie doar pentru a camufla crimele in masa. Toate victimele au murit involuntar, si nu exista nici un document care sa ateste ca un pacient aflat pe moarte a cerut sa fie ucis.

Ca o concluzie, problemele de sanatate nu pot fi rezolvate prin descotorosirea de cei bolnavi, ci infruntandu-le si cautand cele mai bune solutii, pastrand in minte datoria pe care o avem fata de semenii nostri care sufera. O data ce acceptam ca moartea este o rezolvare a problemelor oamenilor, va deveni din ce in mai greu sa impunem o limita, iar moartea va fi vazuta ca raspuns la tot mai multe probleme, cu motive tot mai putin intemeiate.

 

Ramona Ene